Pache, colț cu Mătăsari...

Pe Pache, colț cu Mătăsari, între primul război și ultima sirenă, se aude muzică, se aud vocile mahalalei de-nceput de secol și, mai ales, se aud tăcerile. Cele neștiute. Când te joci iarăși de-a războiul, când te prefaci că azi e ieri, când crezi că domini așteptări, când sari pe muchia subțire dintre-ndrăzneală și păreri, când lași povestea să te fure, când fericirea-ți dă dureri.... când se suspendă asfințitul și “încă?” a devenit “deja!”; când nu mai știi dac-ai pierdut, ori dac-ai câștigat ceva... când viața te invită la dans, pentru ultimul vals și nu știi dacă să refuzi, sau să zâmbești, sau să te lași... când parcă este prea devreme și, totodată, prea târziu; când ești sărac și ești boem, și chiulangiu, și zurbagiu; când cânți și râzi și plângi și taci, hrănind speranțe mult prea vagi... când ești mereu bătut de soartă, dar nu ești singur niciodată... când mahalaua din alt secol te-adună-n vraja ei cu smalț, și când ghicești iubirea-n zaț, și când petreci cu lăutari... când toate astea ți se-ntâmplă pe Pache, colț cu Mătăsari... ...înseamnă că trebuie să vezi cu ochii tăi. Spectacolul.